Cupa lui Ştefan

Într-o monastire din trecut rămasă,
În domneasca sală se întinde masă.
Misail prezidă ast banchet voios
Şi în timpul mesei zice dureros:

- “Ştefan după moarte lăsă moştenire
Arcul său şi cupa l-astă monastire.
Cu Cantemireştii leşii au venit
Şi prădând locaşul, arcul au răpit;

Însă nu răpiră cupa minunată!
Ea trăieşte încă, de mirare!… Iată!”
El arată cupa… Toţi s-au minunat.
Ea era săpată dintr-un matostat.

Servii varsă-ntr-însa dulce tămâioasă.
Fiecine-nchină pentru o frumoasă.
Când la cel din urmă rândul a venit,
Misail ia cupa şi-astfel a vorbit:

- “Unde este timpul cel de vitejie?
Timpul de mari fapte?… Vai! n-o să mai vie?
A căzut Moldova, căci orice români
Se roşesc la gândul a mai fi stăpâni.

Ei îmbracă manta de înţelepciune;
Dar ca să-şi ascunză trista slăbiciune.
Dar înţelepciunea fără-a cuteza,
E ca cutezarea fără-a cugeta.

Când vedem sfioasă patria română,
Ne-aducem aminte vorba cea bătrână:
Cel ce e mai aproape de mormântul său
La ideea morţii tremură mai rău!

Ştefan nu mai este… Însă o să vie
Alţi Ştefani cu viaţă şi cu bărbăţie:
Dacă timpul d-astăzi ne apasă greu,
Viitorul este al lui Dumnezeu!

Însă pân’ să vie lanţul să ne rupă,
Nu va mai bea nimeni din această cupă;
Când un suflet mare se va arăta,
Hârburile cupei le va aduna.”

Zice,-aruncă cupa şi o sparge-n trei…
Nimeni n-a strâns încă hârburile ei.


Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim.