Mihai la pădurarul

Mihai pierduse lupta.1 El umbla rătăcit,
Si omul, si natura acum l-au părăsit;
E noapte, vijelie… vestmintele-i sunt ude.
– Bine-ai venit, streine!… o voce se aude,
O voce virginală… urmează-mi… ai scăpat!
Si-o mână se întinde eroului mirat.

Intr-o colibă mică la zece pasi îl duce.
El intră; la lumină zăreste-o fată dulce.
Copila îi surâde ca cele dintâi flori
Ce-anuntă primăvara la tristii călători.
Parintele ei vine si amândoi veghează
Să aibă multumire acel ce-l ospătează.

– Tu esti Mihai Viteazul!… eu ungur, tu român.
Dar nu aici o teamă! îi zice-acest bătrân,
Căci ospitalitatea în ceruri e născută
Când ura între oameni era necunoscută.
Ea îsi deschide sânul la toti câti o doresc:
Altmintirea, ar pierde caracteru-i ceresc.
Sub simplele vestminte s-ascunde câteodată
O inima de ură si de trădări curată
Precum, sub mantă d-aur a omului bogat,
S-ascunde câte-un suflet de pătimi degradat.
Asadar, nu te teme! nu te-ndoi de mine!
Ca sufletu-ti si lutu-ti în pace să s-aline!

Iar tânăra copilă cu buze de rubin
Eroului la masă turnă în cupă vin;
Un plâns de tinerete pe fata lui străluce
Si crede înca-o dată că viata este dulce.

1 – Lupta de la Mirăslău.


Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim.