Pământul

Pe spate ne-am întins în iarbă: tu şi eu.
Văzduh topit ca ceara-n arşiţa de soare
curgea de-a lungul peste mirişti ca un râu.
Tăcere apăsătoare stăpânea pământul
şi-o întrebare mi-a căzut în suflet până-n fund.

N-avea să-mi spună
nimic pământul? Tot pământu-acesta
neindurător de larg şi-ucigător de mut,
nimic?

Ca să-l aud mai bine mi-am lipit
de glii urechea – indoielnic şi supus -
şi pe sub glii ţi-am auzit
a inimei bătaie zgomotoasă.

Pământul răspundea.


Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim.