Articole ce au ca etichetă cuvântul ‘Biografie’

Biografie

Unde şi când m-am ivit în lumină nu ştiu,
din umbră mă ispitesc singur să cred
că lumea e o cântare.
Străin zâmbind, vrăjit suind,
în mijlocul ei mă-mplinesc cu mirare.
Câteodată spun vorbe cari nu mă cuprind,
câteodată iubesc lucruri cari nu-mi răspund. Citește toată poezia …

Biografia Elenei Farago

Elena FaragoNastere: 29 martie 1878 in Barlad
Deces: 4 ianuarie 1954 la Craiova

Pe numele ei adevarat Elena Paximade, poeta s-a nascut la 29 martie 1878 in Barlad. Urmeaza in localitate studiile primare si doua clase gimnaziale. Din 1907se stabileste la Craiova, unde desfasoara o activitate literara intensa: poezie, publicistica, memorabila literatura pentru copii. Din 1921 este directoarea muzeului si bibliotecii „Aman din oras.

Debutase in 1899 in ziarul „Romania muncitoare sub pseudonimul „Fatma. La Craiova scoate in 1924 revista „Nazuinta.

Poeta a dragostei pudice, discrete. Elena Farago, pseudonimul Elenei Paximade, s-a nascut la Birlad in 29 martie 1878, unde urmeaza scoala primara si doua clase secundare. Scrie versuri de la 12 ani. In tinerete este guvernanta in casa lui I. L. Caragiale. Se casatoreste cu un director de banca, Franz Farago, de care divorteaza in 1913.

In anul 1890 ramane orfana de mama și este nevoita sa se ocupe de ingrijirea surorilor mai mici. In 1895 Elena ramane și fara tata, ceea ce a dus la plecarea ei la București, unde a locuit la un frate mai mare. S-a angajat ca guvernanta la familia lui Ion Luca Caragiale, unde a luat contact cu literatura clasicilor. Tot aici l-a cunoscut pe Francisc Farago, cel care avea sa-i devina soț. Elena Farago a debutat in 1898 cu un reportaj, pe care il semneaza Fatma. In 1902 publica prima poezie in ziarul „Romania muncitoare”.

Este premiata de doua ori, in 1907 si 1920, de Academia Romana, in 1924 este distinsa cu premiul francez „Femina , iar in 193 7 este laureata a Premiului National de Poezie. Moare in ianuarie 1954 la Craiova.

Stabilita din 1907 la Craiova, unde desfasoara o intensa activitate literara, poeta devine, in 1921, directoarea muzeului fi bibliotecii „Aman” din acest oras. Debuteaza in 1899, sub pseudonimul „Fatma”, in Romania muncitoare. Va colabora in aceasta perioada si la Adevarul, Lumea noua, Epoca.

in lirica poetei se pot detecta deopotriva influente semanatoriste si simboliste, concretizate in poezii cu substanta diluata. Ea ramane insa ca „o remarcabila poeta a dragostei pudice (George Calinescu), mai ales atunci cand „se exprima direct si simplu. Acelasi critic literar noteaza: „cu deosebire originale sunt poeziile care canta maternitatea.

Volume de versuri:

Versuri, Budapesta, Editura Luceafarul, 1906;
Soapte din umbra, Craiova, Editura Ramuri, 1908;
Din tara vechilor raspantii, Craiova, Editura Ramuri, 1913;
Soaptele amurgului, Craiova, Editura Ramuri, 1920;
Nu mi-am plecat genunchii, Craiova, 1926; Poezii, Bucuresti,
Fundatia Regala pentru Literatura si Arta, 1937.

Poezia Era o fantana a aparut in revista „Sburatorul din 10 mai 1919.

Izvoare:
Renuntare, «Sburatorul literar», I, 1, 1922. -Nadejdii, «Sburatorul literar», I, 9, 1922. – E moarta iubirea, «Sburatorul literar», I, 45, 1922.

Publica, pe langa poezii, carti de literatura pentru copii, precum si traduceri din Maeterlinck (Pasarea albastra). Scoate la Craiova, impreuna cu un grup de literati, revista Nazuinta (1924). Premiata de doua ori de Academia Romana (1907 si 1920), poeta a fost distinsa si cu premiul francez „Fe-mina” (1924). Laureata a Premiului national de poezie in 1937.’Decedata in 1954.

Biografia lui Nichifor Crainic

Nichifor CrainicNastere: 22 decembrie 1889, Bulbucata, județul Vlașca
Deces: 20 august 1972, Mogoșoaia langa București

Ion Nichifor Crainic a fost un teolog roman, scriitor, poet, ziarist, politician, editor, filosof (creator al curentului gandirist), legionar, colaborator al securitații și unul dintre principalii ideologi antisemiți din Romania. Pe plan politic s-a plasat la extrema dreapta a spectrului politic și a fost adeptul tendințelor tradiționaliste religioase, susținand ca Romania trebuie sa ramana credincioasa moștenirii spirituale creștin-ortodoxe, dar a trecut de partea stanga odata cu comunizarea Romaniei. Citește toată poezia …

Biografia lui Vasile Alecsandri

Vasile AlecsandriPoet, prozator și dramaturg  (n. 21 iulie 1821, Bacău — d. 22 august 1890, Mirceşti, judeţul Iaşi). Provine dintr-o familie boierească de curînd ridicată la o poziție de oarecare însemnătate; fiu al medelnicerului Vasile Alecsandri (ajuns mai tîrziu vornic) și al Elenei.

A studiat în casa părintească cu călugărul maramureșean Gherman Vida și la pensionul francez al lui Cușnim, apoi, între 1834 și 1839, la Paris, unde se consacră mai ales literaturii, după cîteva încercări nereușite în domeniul medicinei, în cel juridic și cel ingineresc. După înapoierea în Moldova, participă la toate inițiativele tovarășilor săi de generație: director al Teatrului din Iași împreună cu C. Negruzzi şi M. Kogălniceanu. A luat parte la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova, redactînd unul din documentele ei programatice și a petrecut un an de exil în Franța. Înapoiat în țară, ia parte la luptele pentru Unirea Principatelor Moldova şi Muntenia, se numară printre devotații lui Al. I. Cuza și e trimis de acesta în Franța, Italia și Anglia, pentru a determina marile puteri să recunoască faptul dublei sale alegeri.

Deputat și ministru în mai multe rînduri, e ministru al României la Paris între 1885 și 1890. Ca scriitor, a debutat în 1840, cu nuvela Bucheti, publicată în “Dacia literară“, și cu pieseta “Farmazonul din Hîrlău“. După cîteva încercări în limba franceză, ca poet de limba română apare pentru prima dată în 1843 în Calendar pentru poporul românesc. Alecsandri e un scriitor angajat, inspirat de marile probleme ale epocii și, în același timp, un artist subtil, observînd lumea înconjurătoare fără scepticism, dar și fară exagerate iluzii, tinzînd în domeniul expresiei spre o senină clasicitate. Pastelurile, o parte din legende și proza memorialistică au rezistat cu succes trecerii timpului.

Anii directoratului la Teatrul din Iași (1840-1842) sunt un exemplu al seriozității și puterii de muncă a tînărului scriitor. În istoria internă a personalității lui Alecsandri cîteva evenimente au jucat un rol determinant: dragostea pentru Elena Negri (sfîrsită tragic în 1847), care l-a  încurajat în rolul de poet național, dar i-a deschis și sursele, chiar dacă nu foarte profunde ale lirismului intim. Alecsandri este cel mai cuprinzator dintre scriitorii generației sale, exprimîndu-i nu numai năzuințele patriotice, ci și descoperirile din continentul vieții intime și încercîndu-și puterile în aproape toate genurile și speciile literare fundamentale. Alecsandri călătorește cu diferite prilejuri prin Moldova, Muntenia, Bucovina și Transilvania, în partea europeană a Turciei, în Italia, Austria, Germania, Franța, Spania, Anglia, nordul Africii, din plăcere personală, pentru a o însoți pe Elena Negri, plecată în căutarea unei clime mai favorabile sănătații sale zdruncinate, sau cu însărcinări oficiale. Fiecare din aceste călătorii, lasă urme în creația sa, în proză sau în versuri și se tipărește pe ecranul experienței omenești ce-i definește personalitatea publică și intimă. Descoperirea poeziei populare, care are loc cu ocazia unei asemenea călătorii, va marca profund destinul său de scriitor și va avea consecințe incalculabile asupra întregii dezvoltări a literaturii noastre din secolul trecut și de mai tîrziu.

Prin traducerile în limbile franceză, germană, engleză ale poeziilor populare sau ale unora din poeziile originale, Alecsandri se numară și printre primii noștri scriitori moderni a căror operă a devenit accesibilă străinătății.

Poeziile, cărora autorul însuși le-a acordat, în conformitate cu gustul și cerințele epocii, calitatea principală în cuprinsul operei, au fost structurate, în cîteva cicluri mai mult sau mai puțin unitare sub aspectul tematicii, al principalelor caracteristici stilistice și al epocii în care au fost scrise. Primele sunt cele inspirate din poezia populară, “Doinele“. Al doilea grup de poezii, “Lăcramioare“, apărute pentru prima dată în volumul din 1853, cuprinde partea cea mai mare a poeziei erotice a lui Alecsandri, Jurnalul poetic al dragostei pentru Elena Negri, Lăcrămioarele demonstrează mai curînd muzicalitatea versului alecsandrinian, decît aderența lui la lirica de confesiune; expresia e de aceea adeseori stîngace. Ciclurile de poezii intitulate “Suvenire” (1853) și “Margăritarele” (1863) au mult mai puțină unitate decît cele precedente. Deceniul al șaptelea al secolului al XlX-lea reprezintă un moment de cotitură în viața și creația lui Alecsandri. Pastelurile, Legendele și Ostașii noștri lărgesc și aprofundează, în același timp, inspirația folclorică, ce va rămîne una din constantele creației sale. Pastelurile, poezii descriptive, apărute, în marea lor majoritate, mai întîi în Convorbiri literare reconstituie în cheie poetică succesiunea anotimpurilor într-un peisaj românesc.

Poet grațios și echilibrat, discret, dar vibrînd în fața frumuseții, atent la armonia ansamblului și fin cizelator de imagini surprinse fugitiv în evanescența anotimpurilor (Iarna, Sania, Malul Siretului), sensibil la farmecul naturii genuine, dar și la sugestiile rafinate ale unui obiect de artă, Alecsandri rezistă cel mai bine trecerii timpului tocmai în asemenea poezii în care manifestă calitatea reală a talentului său, răspunzînd totodata unei nevoi de armonie înnăscută sufletului omenesc.

T. Maiorescu, într-un text din 1886, sintetizează într-o formulă pregnantă și acceptabilă pînă azi însemnătatea operei lui în ansamblu: “În Alecsandri vibrează toată inima, toată mișcarea compatrioților săi, cîtă s-a putut întrupa într-o formă poetică în starea relativă a poporului nostru de astăzi. Farmecul limbei române în poezia populară, el ni l-a deschis; iubirea omenească și dorul de patrie în limitele celor mulți dintre noi el le-a întrupat; frumusețea proprie a pămîntului nostru natal și a aerului nostru el a descris-o; […] Cînd societatea mai cultă a putut avea un teatru în Iași și București, el a răspuns la această dorință, scriindu-i comedii și drame; cînd a fost chemat poporul să-și jertfească viața în războiul din urmă, el singur a încălzit ostașii noștri cu raza poeziei. A lui liră multicordă a rasunat la orice adiere ce s-a putut deștepta din mișcarea poporului nostru în mijlocia lui.