Groza

Galben ca făclia de galbenă ceară
Ce-aproape-i ardea,
Pe-o scândură veche, aruncat afară,
De somnul cel vecinic Groz-acum zăcea;
Iar după el nime, nime nu plângea!

Poporu-mprejuru-i trist, cu-nfiorare,
La el se uita.
Unii făceau cruce; alţii, de mirare,
Cu mâna la gură capul clătina
Şi-ncet, lângă dânsul, îşi şopteau aşa

“El să fie Groza cel vestit în ţară
Şi-n sânge-ncruntat!
El să fie Groza, cel ce ca o fiară,
Fără nici o grijă de negrul păcat,
A stins zile multe şi lege-a călcat!”

Un moşneag atunce, cu o barbă lungă,
La Groza mergând,
Scoase doi bani netezi din vechea sa pungă,
Lângă mort îi puse, mâna-i sărutând,
Mai facu o cruce şi zise plângând:

“Oameni buni! an iarnă bordeiu-mi arsese,
Şi pe-un ger cumplit
Nevasta-mi cu pruncii pe câmp rămăsese.
N-aveam nici de hrană, nici ţol de-nvelit,
Şi nici o putere!… eram prăpădit!

Nu aşteptam altâ din mila cerească
Decât a muri,
Când creştinul ăsta, Domnu-i odihnească!
Pe-un cal alb ca iarna în deal se ivi
Ş-aproape de mine calul îşi opri.

“Nu plânge, îmi zise, n-ai grijă, române,
Fă piept bărbătesc;
Na, să-ţi cumperi haine, şi casă, şi pâine…”
Şi de-atunci copiii-mi ce-1 tot pomenesc,
Oameni buni! de atunce în tihnă trăiesc.”

Şi, sărutând mortul, bătrânul moşneag
Oftâ şi se duse cu-al său vechi toiag.
Iar poporu-n zgomot strigă, plin de jale:
“Dumnezeu să ierte păcatele sale!”


Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim.